Camera Deputatilor

Domnul Nicolae Văcăroiu:

Are cuvântul domnul senator Adrian Păunescu, din partea Grupului parlamentar al PSD, și se pregătește domnul senator Gheorghe Constantin.

Domnul Adrian Păunescu:

Domnule președinte, Domnilor colegi, Mă gândesc, de multă vreme, câtă moarte trebuie să se acumuleze în fiecare an al vieții noastre, de este atât de necesară Învierea.

Deși caut, de mic copil, cu ochii halucinați de irealitate chipul Mântuitorului reînviat și îl găsesc mai degrabă în reflexele lui în natură, cred și eu, ca toți creștinii, în Înviere ca-n miracolul cel mai înalt al existenței.

Dar asta nu înseamnă că noi trebuie să ne producem unii altora, în fiecare zi, cu sârguință, moartea.

Pentru că, până la urmă, privită atent, viața noastră este o lungă lucrare la prohod, la patimi și la prohod, de dragul unei învieri care nu este a noastră și care nu depinde de noi.

Aceasta ar fi tema declarației mele de astăzi și mă voi întoarce la ea după ce voi galopa în grabă peste câteva dintre aceste solii ale morții pe care le întâmpinăm și cărora avem norocul de a le rezista încă.

Iată, într-un loc din lume unde sunt și compatrioți de-ai noștri, la Roma, extrema dreaptă, sigur, transfigurată după modelul epocii, câștigă alegerile și se bazează, în impactul ei asupra celor ce aleg, pe enervarea durabilă a romanilor, a italienilor pe românii care trăiesc în zonă și pe nomazii care trăiesc în zonă.

Este totuși o distincție care, de această dată, se face între români și nomazi.

Cât de negru trebuie să fie portretul nostru în intimitatea fiecărei familii de italieni, dacă atacul asupra acestui portret al românilor devine ocazie de biruință pentru niște politicieni?

Nu ar trebui să ne mirăm.

Așa este lumea aceasta în care trăim, tehnica etichetelor funcționează peste tot: și în țară, și dincolo de granițele ei.

În țară, etichetele țin loc de realitate.

Nu mai contează cum este un om, contează ce se spune despre el că este, iar realitatea se stinge treptat pentru a lăsa locul acestei eflorescențe criminale a etichetelor care, îndeobște, nu au nicio legătură cu realitatea.

Această canonadă a etichetelor funcționează și în Italia împotriva noastră și, dacă nu avem arme să luptăm împotriva ei în țară, de unde să găsim resurse de a ne apăra acolo unde nici măcar un ziar românesc nu ajunge, ca să nu mai vorbesc de posturile de radio și de televiziune? Și chiar dacă ar ajunge posturile de radio și televiziune, probabil că multe dintre ele ar alimenta cu etichete ceea ce în societatea italiană a devenit o idiosincrazie față de români.

În orice caz, la realități egale, noi, aici, în țară, nu ne-am transformat în dușmani ai străinilor, deși, repet, unii dintre acești străini au făcut lucruri și mai grave decât unii dintre ai noștri care trăiesc în străinătate.

Asta nu înseamnă că noi nu trebuie să ne sesizăm asupra principalei noastre probleme, care este educația în interiorul țării. Și această educație este profund deficitară.

O dată cu eliminarea unora dintre pârghiile care duceau la o minimă cultură generală și la o minimă preocupare a oamenilor pentru muncă în interiorul țării lor, o dată cu apariția mirajului străinătății - care în unele privințe este, desigur, îndestulător, dar în destule privințe este un dezastru -, s-a ajuns la situația că statul român nu-și mai poate controla în niciun fel cetățenii plecați dincolo de graniță.

Îl întrebăm pe ministrul de externe, îl întrebăm pe ministrul de interne, îl întrebăm pe ministrul muncii - care face lobby prin sală, vrea să fie reales, pentru DNA, probabil -, îi întrebăm de ce nu acționează și, întorcându-ne la minima realitate, observăm că nu au cum să acționeze.

Ce să facă?

Să deplaseze toată Poliția Română în Italia? Dar Poliția Română are ea însăși infractorii ei.

Să deplaseze consulii?

Dar consulii nu răspund la telefon nici sub regimul socialist, nici sub regimul capitalist, nu răspund la telefon pentru că ei au altă treabă, ei au de făcut altceva acolo, eventual să facă rost de informații.

Este o nebunie ceea ce facem.

Adică noi ne încăierăm aici pentru lucruri pe care nu le rezolvăm în fond.

Câtă vreme România produce derbedei, derbedei vor ieși peste graniță, în rândul celor care ies în general.

Lângă cetățeni normali, lângă cetățeni onești, vor ieși și derbedei, dar aceștia se pun la socoteală.

Nicio țară nu este perfectă, dar atât de imperfectă cum este România în ochii atâtor străini ar părea că este un record.

Deplâng această stare care ne face atât de rău, mai ales că domnul Allemano ne-a anunțat că va expedia acasă 20 de mii de emigranți români sau nomazi.

Să vedem ce facem cu ei.

Sigur că eu aveam altă socoteală logică.

Mă gândeam așa: dacă toți suntem europeni, nu poți să dai afară din Europa niște europeni și să-i trimiți în altă parte a Europei.

Dar lucrurile care se întâmplă, de exemplu, la Craiova, unde, din câte aflăm, 1.700 de cetățeni au arme de foc, sunt îngrozitoare!

După părerea mea, noi trebuie să ne sesizăm și să blocăm accesul tuturor la arme de foc.

Responsabilitatea fiecăruia este diferită de a celorlalți.

Nu ne putem lăsa pe mâna unor purtători de pistoale care, la prima harță, în curtea unei judecătorii, scot armele și trag.

Singurul lucru care ne salvează este că nu nimeresc prea bine, dar asta până într-un timp, când se vor perfecționa și vor trage exact unde le convine lor să tragă.

Este o mare rușine să aflăm astfel de lucruri!

Dar aflăm și altele.

De exemplu, organizațiile partidelor românești din Covasna, PD-L, PSD, PNL, PC și PNG, au încheiat o alianță a românilor pentru o listă comună de candidați pentru Consiliul Județean Covasna.

Cele cinci partide doresc președinția consiliului.

Acest protocol funcționează și în alte localități din zonă.

Reacția colegului nostru, domnul senator Markó Béla, nu a întârziat.

Dânsul a catalogat aceste înțelegeri drept "coaliții monstruoase".

De ce? De ce este monstruos că se unesc români cu români, și nu este monstruos că se unesc maghiari cu maghiari? Nu asta este tehnica electorală? Cum vine asta? De ce să fie monstruoasă o coaliție și să fie atacată pentru că ar lupta împotriva maghiarilor, când maghiarii luptă îndeobște împotriva românilor și ocupă locurile prin număr și solidaritate?

Un amic al meu, cu care jucam șah, îmi spunea pe la mijlocul fiecărei partide: "Domnule, știi ce constat? Tu, de la începutul partidei și până acum, lupți numai împotriva mea."

Păi, dacă jucam șah, fiecare lupta împotriva celuilalt! Așa că eu cred că monstruos nu este faptul că se aliază oamenii între ei, ci monstruos este să-i acuzi pentru asta.

A, nu este bună alianța pe criterii etnice? Da? Atunci faceți dumneavoastră primul pas și înscrieți-vă în partide care există, nu vă aglutinați după criterii etnice și atunci este în regulă.

Dacă UDMR și celelalte - nu știu cum le zice, UCM...

nu le știu exact... (Discuții în sală.)...doresc o viață democratică limpede și, într-adevăr, modernă, să renunțe la criteriul etnic, să se bazeze pe doctrine și ideologii și să formăm împreună partidele pe care le dorim.

Dar așa, tu, cu musca pe căciulă, o muscă infernală și verde - adică proaspătă -, și tot tu spui că este monstruoasă alianța românilor și că la baza acestei chestii stă... cine credeți? Stă Biserica Ortodoxă.

Măi să fie! Și la baza celorlalte cine stă?

Ei bine, aflăm deodată, din săptămânalul regional "Erdélyi Napló", un lucru pe care-l știam, și anume că "fără o atitudine radicală, nu se poate obține autonomia Ținutului Secuiesc".

Bravo! Este frumos! Atitudine radicală!

"Niciodată nu este prea târziu să se trezească o națiune și să înceapă lupta pentru drepturile sale", zice domnul Bagoly Zsolt, vicepreședintele Asociației Tinerilor Maghiari din Transilvania.

Sigur că ar fi foarte multe de zis la acestea toate, dar, din păcate, ele nu sunt luate în serios de autoritățile noastre și cad sub incidența unei anumite banalități.

În orice caz, pentru a fi siguri de viața noastră, aflăm că au început să moară și zimbrii, puținii zimbri pe care-i mai aveam.

Și acum, baza cuvântului meu.

Doamnelor și domnilor senatori, Niciodată nu am avut, ca în ultimii doi ani, senzația că ne fugărește moartea, senzația că moartea este printre noi, iar noi nu dăm importanța cuvenită măsurilor pe care ar trebui să le luăm pentru a o amâna, pentru a o îndepărta.

Am să vă reamintesc morții iluștri ai anului 2007: Gil Dobrică, Florea Dumitrache, Octavian Paler, Jeana Gheorghiu, Ralu Filip, Adrian Pintea, Preafericitul Teoctist, Florian Pittiș, Dan Alexandru Condeescu, David Ohanesian, Antonie Iorgovan, Hero Lupescu, Nicolae Dobrin, Dan Iosif, Ioan Fiscuteanu.

Morții anului 2008: Ovidiu Iuliu Moldovan, George Pruteanu, Sabin Bălașa, Monica Lovinescu, Cezar Ivănescu, Marcel Chirnoagă, Nică Petre.

În afară de semnalul de alarmă pe care-l trag, și anume că murim prea repede și, în mod inconștient, ne provocăm unii altora moarte, aș vrea să semnalez și un alt lucru.

Am încercat la moartea Monicăi Lovinescu, cu care am avut în timpul vieții Domniei Sale polemici, să opresc orice fel de cuvânt polemic și am dat cinstirea cuvenită, reamintind că moartea grațiază relele vieții.

Am constatat însă că există într-o parte a societății românești o tendință bolnavă, tendința de a împărți morții după apartenența politică din timpul vieții: "morții lor", "morții noștri", "morții voștri".

Așa se face că un mare poet cum a fost Cezar Ivănescu, repet, un mare poet, a trecut și în viață, dar a trecut și în moarte prin umilințe pe care nu le merită nici amoeba.

Vă reamintiți poate că în ultima parte a vieții, parcă în întâmpinarea morții lui, Cezar Ivănescu a fost acuzat de colaborare cu Securitatea, el, care a fost unul dintre cei mai curajoși și mai nebuni dintre scriitori, un om care nu a avut pile pentru a i se trece eventualele dosare involuntare la "secret de stat", cum au avut unii dintre oamenii publici.

Ei bine, Cezar Ivănescu a trecut printr-o mare umilință finală.

O mare umilință a fost felul în care a fost tratat, boala pentru care a fost operat era una ușoară.

Nu a fost luat în serios și a murit, din nou, umilit.

Dar a reapărut ocazia umilinței și atunci când familia a vrut să-l depună la Muzeul Literaturii Române.

Președintele sau directorul acestui așezământ a spus că nu-l primește, pentru că acolo nu este capelă.

Uniunea Scriitorilor nu a avut nici ea deschiderea de a-l lăsa pe Cezar Ivănescu să se odihnească în condiția lui de scriitor în holul Casei Scriitorilor, acolo unde au fost găzduiți atâția dintre scriitori.

Scriitorul Varujan Vosganian a făcut un gest frumos, și anume a anunțat că plătește tot ceea ce trebuie plătit pentru ca poetul Cezar Ivănescu să fie înmormântat la Bellu și să aibă un loc în care să se odihnească înainte de plecarea definitivă.

Familia a încercat să îl ia de la Spitalul de Urgență Floreasca.

Imposibil! Două zile s-au străduit membrii familiei și tânărul și curajosul ziarist de la "Ziua", Victor Roncea, să obțină dreptul familiei de a-l duce la IML (Institutul de Medicină Legală) pentru a se vedea cauzele care au generat moartea.

Nu s-a putut! Și, în genere, nu se poate, pentru că nu există interlocutori.

Oamenii care răspundeau de spitale erau plecați sau nu voiau să răspundă la apelurile disperate ale familiei.

S-a creat situația că, dacă nu se fac lucrurile astfel, Cezar Ivănescu va ajunge prea târziu la Iași spre a fi înmormântat, prin grija, mai ales, a primarului Nichita, care i-a fost și i-a rămas prieten.

Victor Roncea mi-a dat telefon - firește, și pentru mine erau zilele de dinainte de Înviere, dar am crezut că, fiind mai norocos decât Cezar Ivănescu și având încă destulă viață în mine, trebuie să mă amestec - și atunci am făcut un lucru pe care l-am mai făcut odată, cu un mare poet în viață. Și atunci, același om pe care l-am criticat, dacă țineți minte, în acest plen, ministrul sănătății, domnul Eugen Nicolăescu, sesizat de mine, a acționat și a dezlegat această nenorocită situație în care se afla cadavrul unui mare poet.

Din sală: Trupul!

Domnul Adrian Păunescu:

Cadavrul, doamnelor și domnilor, nu trupul.

Captiv unei societăți care nu l-a înțeles, din nou, captiv celeilalte societăți care nu l-a băgat în seamă, Cezar Ivănescu devenea captiv și prin moarte. Și, iarăși, am văzut rezumatele a ceea ce s-a întâmplat.

Firește, totul este scris, cu excepția faptului că a intervenit un coleg al lui.

Asta pe mine nu mă jignește, nici nu mă descurajează, dar mă pune în gardă că și sub ochii noștri istoria se scrie mincinoasă.

Și mai este ceva: am văzut onorurile care au fost acordate Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca și aș fi vrut ca marele poet Cezar Ivănescu să se bucure de onoruri asemănătoare, pentru că o merita, deoarece, atunci când vom ajunge, cu minima noastră răbdare omenească, să citim poeziile lui, vom înțelege cât de curat și de inspirat a fost poetul care scria "Când eram mai tânăr și la trup curat".

În orice caz, și cu această ocazie, se dovedește că nu știm să ne protejăm nici viii și nici morții.

Aș vrea să închei cu un text pe care l-am scris în această perioadă și care spune așa:

Ni s-au scumpit mormintele
Au crescut dobânzile,
S-au umplut spitalele,
S-au scumpit mormintele,

S-au păgânit și tainele, prea-sfintele,
S-au degradat în forumuri cuvintele,
În cimitire, s-au scumpit mormintele.

Pisica ar mânca și ea, dar n-are ce,
În epoca de fier-beton, deoarece
Dulăii toți s-au angajat la șoarece.

Cât de străin ne-a devenit aproapele,
Măcar odată, cruță-ți neamul,
Abele, Prăpădurile dintre voi, îngroapă-le.

Cocoru-i zice omului de gheață: iată-mă,
De ce nu mă iubești ca pe un șoim, mă, tată, mă?
>Să știi că felul tău de-a fi mă vatămă.

Abia de-și oblojește via rănile,
>Că vin bețivii pe tarla cu cănile:
"Tu, picăturile de sânge, dă-ni-le!".

Rugina toamnei o purtăm pe creștete,
Bacovia, fă-ți timp și recitește-te,
În evanghelia de frunze veștede.

Tăicuță Noe, e potop, îmbarcă-ne,
Că suntem mulți și, uite, vântul parcă ne
Împinge-n propriile noastre cearcăne.

De la străini ne procurăm merindele,
Ni s-au uzat și oasele, ca și veșmintele,
Pământ bolnav, viețile cuprinde-le!

Suntem nemuritori. Ni s-au scumpit mormintele. (Aplauze.)

Domnul Nicolae Văcăroiu:

Vă mulțumesc, domnule senator.