Domnul Viorel Arion: "Nicolae Bălcescu, ideologul României moderne - mesaj vibrant şi model pentru România europeană" Pe 29 iunie 2009 se împlinesc 190 de ani de când Nicolae Bălcescu a văzut lumina zilei. Mai contează astăzi, pentru cineva, fapta şi lucrarea politică, istorică şi naţională a paşoptistului român, primul promotor al ideii de Europă Unită? Tânăra generaţie n-a prea auzit de marele istoric, chiar dacă Bălcescu ne-a demonstrat că se poate face alianţă şi cu maghiarii în momentele de interes naţional, el fiind artizanul primei înţelegeri româno-maghiare realizate în iulie 1849. Se poate spune despre Nicolae Bălcescu că a fost un înainte-mergător al social-democraţiei din România, un adevărat român şi naţionalist convins. "Eu mi-am început viaţa intrând în închisoare pentru revoluţie, şi închisoarea obligă, ca şi nobleţea", mărturisea cel care avea să devină, câţiva ani mai târziu, unul dintre întemeietorii "Frăţiei". Având în vedere toate aceste argumente, nu-mi rămâne decât să punctez astăzi, în plenul Parlamentului, importanţa personalităţii marelui paşoptist român, la cele aproape două secole care au trecut de la naşterea sa. Nicolae Bălcescu poate fi perceput ca un caz singular în grupul fruntaşilor mişcării de eliberare a naţiunii române, singular prin tragismul existenţei sale şi a sfârşitului prematur, dar mai ales prin personalitatea lui deosebită, incomparabilă. Bălcescu a apărut pe scena istoriei naţionale mult mai devreme, din păcate, fiind prea puţin preţuit pentru fapta sa. Elev fiind, acesta s-a comportat prea matur şi serios pentru vârsta lui, însuşirile sale remarcabile fiindu-i recunoscute repede de către contemporani. Peste ani, el a pus bazele istoriografiei moderne româneşti, demersurile sale fiind la nivelul celor mai importanţi istorici ai secolului al XIX-lea. Dedicându-se cu pasiune istoriografiei, "scrierile sale au fost subsumate ţelurilor naţionale", aşa cum mărturiseşte academicianul Dan Berindei, contribuind prin fapta şi pana sa la construirea statului naţional român modern. Înainte de viaţa şi sănătatea proprie, au stat ţara şi datoria de a sluji o Românie virtuală. Şi chiar dacă Luxiţa Florescu, mama copilului pe care nu l-a văzut niciodată, s-a aflat mereu în inima sa, România a fost marea sa iubită! Deşi măcinat de boală, a luptat împotriva ei cu aceeaşi tenacitate cu care s-a împotrivit şi duşmanilor revoluţiei, căutând să se comporte ca un om sănătos până la final. N-a fost interesat să dobândească bunuri materiale, trăind o viaţă la limita sărăciei, liber consimţită, el însuşi provenind dintr-o familie modestă. Astfel, sărac, dar demn, conştient de însuşirile sale, cu o mare putere de dăruire pentru semenii săi - ca un adevărat creştin, deşi nu credea în dogma religioasă, Bălcescu s-a comportat mereu ca un fruntaş al naţiunii, ca "acela căruia îi revenea nu numai a o sluji, dar şi a se număra printre îndrumătorii ei". A surprins şi prin credinţa sa în izbânda ţelurilor pe care le urmărea, optimismul său fiind motivat de argumentul evoluţiilor istorice. Prin toate acestea, Bălcescu poate fi considerat un model de vieţuire şi comportament, un adevărat Apostol al naţiunii, neclintit în convingerile sale privind împlinirea unor năzuinţe, ce pentru mulţi dintre contemporanii săi păreau doar simple utopii. Bălcescu ar putea fi o figură exemplară, în primul rând, pentru oamenii politici, al celor care trebuie "să zidească o ţară nouă, vindecând-o de suferinţe" şi redându-i locul ei "sub soare", aşa cum a făcut-o el - cu dăruire, cinste şi jertfă de sine. Marele român al secolului al XIX-lea poate fi un model pentru cetăţenii României europene, dornici de drepturi şi mai puţin de datorii. De asemenea, pentru tinerii ţării, marcaţi uneori de individualism egoist şi uitând de solidaritate, dornici de căpătuială şi de imitat modele apusene, mai mult decât să dea curs inteligenţei creatoare pentru a deveni români de succes, slujind ţara în care s-au născut şi societatea căreia îi aparţin, fie că le place sau nu această realitate. Prea puţini dintre noi înţeleg că dacă ar exista mai mulţi Bălceşti, soarta ţării ar fi alta şi această înălţare spirituală ar fi benefică în plan economic, politic şi social, scoţându-ne din rândul "rudelor sărace". Bălcescu s-a impus, prin personalitatea sa de mare valoare, atât prietenilor şi admiratorilor, cât mai ales duşmanilor. "Inteligent, ardent şi entuziast", cum îl vedea Ion Ghica, slăvind "înzeita libertate", istoricul este un exemplu de luciditate politică, căci la el avântul înnoitor s-a îmbinat cu profunda cunoaştere a realităţii, înţelegând trebuinţele ţării, studiind problemele dominante ale vremii şi căutând cele mai bune căi de rezolvare, fiind însufleţit totodată de dorinţa de progres şi dragoste de patrie. Cunoscând drumul către inima contemporanilor săi, aşa cum l-a văzut Alecsandri, acesta vorbeşte despre Bălcescu ca despre un adevărat patriot, om de acţiune, cărturar de cinste, cel care le-a cerut românilor să-şi ia "rangul" cuvenit "în marea familie a naţiunilor europene", deoarece "niciodată o naţie nu se poate mântui decât prin sine însăşi". Citindu-l astăzi pe Bălcescu, ne dăm seama că ar putea fi contemporan cu noi. Acesta le dezvăluia conaţionalilor săi, că românii se găseau "într-o epocă de tranziţie, între trecutul care piere şi viitorul care începe a ne luci (...); astfel, domnilor, cei mai mulţi dintre noi nu ştim unde trebuie să mergem şi ce cale să luăm ca să ajungem la ţintă". În ceea ce îi priveşte pe români, în ansamblul lor, ei sunt, în opinia lui Nicolae Bălcescu, "corupţi, degradaţi, resemnaţi cu starea în care se regăsesc". Totuşi, revoluţionarul paşoptist îşi exprimă credinţa neclintită în destinul neamului românesc, în faptul că "acesta are o misiune de îndeplinit pe pământ, totul depinzând însă de felul în care fiecare va face ceea ce este necesar pentru îndeplinirea acestei misiuni, oricare ar fi ea". El a făcut apel la istorie şi de aceea chestiunile sociale, mersul revoluţiei în istoria românilor, istoria militară în condiţiile renaşterii armatei au constituit principalele teme cărora li s-a consacrat, deoarece argumentul istoric l-a folosit la consolidarea motivaţiei politice. Istoricul a crezut în unitatea naţiunii, militând pentru transpunerea acestei realităţi într-un fapt statal: "ţinta noastră socotesc că nu poate fi alta decât unitatea naţională a românilor. Unitatea mai întâi în idei şi simţăminte, care să aducă apoi cu vremea unitatea politică... Românii nu vor pieri! Românii nu pot pieri!", dând exemplu fapta lui Mihai Viteazul. În opinia lui Bălcescu, pentru a fi român trebuie, în primul rând, să fii conştient de ceea ce reprezinţi tu, de apartenenţa ta la naţiunea română. Acesta este lucrul cel mai important: să nu-ţi pierzi conştiinţa naţională, să nu-ţi pierzi naţionalitatea. Restul valorilor, inclusiv libertatea, sunt mai puţin importante decât aceasta, pentru că ele se pot redobândi, pe când naţionalitatea nu, aşa cum arată revoluţionarul român într-o scrisoare către Ion Ghica. Cărturar cu o largă viziune asupra destinelor umanităţii, Bălcescu milita pentru înţelegerea între popoare şi pentru pace, combătând ideea de "popoare alese" şi "popoare osândite", dorind "respect, recunoaştere, egalitate şi solidaritate" între naţiuni. În ceea ce priveşte revoluţia română de la 1848, aceasta "n-a fost un fenomen neregular, efemer, fără trecut şi viitor (...); revoluţia generală fu ocazia, iar nu cauza revoluţiei române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt optsprezece veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi", considera cel care îşi făcuse ucenicia pe baricadele Parisului revoluţionar. Membru al Comitetului executiv, secretar de stat, secretar al Guvernului provizoriu, personalitate marcantă a Comitetului revoluţionar, Bălcescu a căutat ca acţionând în domenii variate, să pună în practică convingerile afirmate în scris: problema agrară, votul universal ca soluţie electorală, susţinerea presei revoluţionare fiind doar câteva exemplificări. Acest "erudit de prim ordin", cum îl elogia marele istoric francez Jules Michelet pe Nicolae Bălcescu, va ocupa mereu un loc de cinste în Panteonul creatorilor României moderne, iar opera sa se poate impune şi astăzi ca un mesaj vibrant şi înălţător pentru toţi cei care mai cred în binele acestei naţiuni.
|