DECIZIE nr.45 din 10 martie 1998
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală
Textul actului publicat în M.Of. nr. 182/18 mai. 1998

Ioan Muraru - președinte
Costică Bulai - judecător
Viorel Mihai Ciobanu - judecător
Mihai Constantinescu - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stângu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Victor Dan Zlătescu - judecător
Ioan Griga - procuror
Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent

Pe rol, pronunțarea asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 din Codul de procedură penală, invocată de Borș Anton în Dosarul nr. 1.460/1997 al Tribunalului Harghita.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 26 februarie 1998 și au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 26 februarie 1998 și apoi pentru data de 10 martie 1998.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Tribunalul Harghita, prin Încheierea din 14 octombrie 1997, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 din Codul de procedură penală, ridicată de Borș Anton.
În motivarea excepției se susține că dispozițiile art. 504 din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 48 alin. (3) din Constituție, deoarece restrâng la două situații posibilitatea acordării de despăgubiri victimelor unor erori judiciare, și anume când persoana condamnată nu a săvârșit fapta imputată sau aceasta nu există. Or, art. 48 alin. (3) din Constituție, în concordanță cu reglementările art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instituie răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin orice eroare judiciară săvârșită în procesele penale.
În reglementarea actuală, în cazul unei condamnări pentru o faptă fără intenție infracțională, nu pot fi acordate despăgubiri, deoarece art. 504 din Codul de procedură penală nu prevede această posibilitate. Totodată se arată că sintagma „potrivit legii” din art. 48 alin. (3) din Constituție se referă la întinderea răspunderii patrimoniale a statului și nicidecum la înlăturarea răspunderii statului în ipoteza unor cazuri ce constituie erori judiciare.
Exprimându-și opinia, instanța de judecată apreciază că excepția de neconstituționalitate ridicată este fondată.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 138/1997, s-au solicitat puncte de vedere președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului.
În punctul de vedere al Guvernului se apreciază că excepția de neconstituționalitate privind art. 504 din Codul de procedură penală este neîntemeiată, deoarece Constituția transferă legii de procedură penală dreptul de a reglementa și determina cazurile de erori judiciare ce atrag răspunderea patrimonială a statului. Pe de altă parte, în selectarea cazurilor de acordare a despăgubirilor de către stat, art. 504 din Codul de procedură penală a avut în vedere inexistența faptei, nu și celelalte situații în care fapta nu intră sub incidența legii penale, dar poate atrage o răspundere de altă natură. Prin urmare, numai o condamnare pentru o faptă care nu există sau pe care o persoană nu a săvârșit-o poate fi considerată eroare judiciară care să atragă plata unor despăgubiri civile de către stat.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale atacate, raportate la prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, republicată, reține următoarele:
Potrivit art. 144 lit. c) din Constituție și art. 23 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională este competentă să soluționeze excepția cu care a fost legal sesizată.
Prin excepția invocată se contestă legitimitatea constituțională a art. 504 din Codul de procedură penală, însă din conținutul excepției rezultă că sunt avute în vedere doar prevederile alin. 1 al acestui articol, potrivit căruia sunt considerate erori judiciare doar situațiile în care fapta nu există sau nu a fost săvârșită de cel condamnat. De aceea Curtea urmează să se pronunțe numai asupra prevederilor alin. 1 al art. 504 din Codul de procedură penală.
Conform dispozițiilor art. 48 alin. (3) din Constituție, „statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale”.
Rezultă din acest text că principiul responsabilității statului față de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare săvârșite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori. Circumstanțierea, „potrivit legii”, nu privește posibilitatea legiuitorului de a restrânge răspunderea statului doar la unele erori judiciare, ci stabilirea modalităților și condițiilor în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face pentru plata despăgubirilor cuvenite. Cu alte cuvinte, potrivit normei constituționale menționate, organul legislativ nu ar putea stabili ca anumite erori judiciare, neimputabile victimei, să fie suportate de aceasta.
Soluția constituțională este în concordanță cu reglementările prevăzute în art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994, potrivit cărora, în cazul anulării unei condamnări definitive, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă.
Prevederile art. 504 din Codul de procedură penală, ce fac obiectul excepției, instituie două cauze care antrenează răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, și anume când persoana condamnată nu a săvârșit fapta ori fapta imputată nu există. Pe cale de consecință, rezultă că această dispoziție legală exclude angajarea răspunderii statului pentru oricare altă eroare judiciară ce nu ar fi imputabilă victimei. Or, o asemenea limitare este neconstituțională, întrucât art. 48 alin. (3) din Constituție instituie numai competența legiuitorului de a reglementa despăgubirea și nu de a alege erorile judiciare pentru care statul trebuie să răspundă.
Dacă până la adoptarea Constituției răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale a constituit numai un principiu legal, adică reglementat exclusiv prin lege, prin Constituția actuală el devine un principiu constituțional, reglementând astfel însăși competența legiuitorului în determinarea condițiilor de aplicare. Concluzia este aceeași și în interpretarea prevederilor art. 3 din protocolul sus-menționat, care, potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție, este aplicabil în caz de conflict cu reglementările interne existente.
Prin urmare, se constată că organul legislativ nu a pus de acord prevederile art. 504 din Codul de procedură penală cu cele ale art. 48 alin. (3) din Constituție. Dacă ar fi făcut-o, s-ar fi putut, concretizându-se dispoziția constituțională, să se reglementeze atât condițiile specifice de acordare de despăgubiri, cât și cele privind calificarea unei soluții juridice ca fiind o eroare judiciară.
Curtea Constituțională nu se poate substitui organului legislativ pentru a stabili aceste aspecte, care ar depăși statutul său constituțional, afectând rolul de legislator pozitiv al Parlamentului României, ca unică autoritate legiuitoare a țării, potrivit art. 58 alin. (1) din Constituție. De aceea,
având în vedere rolul și atribuțiile Curții Constituționale, potrivit art. 144 din Constituție și prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea se poate pronunța numai asupra caracterului constituțional al reglementării ce face obiectul excepției.
În consecință, ținând seama că art. 504 din Codul de procedură penală instituie numai două cazuri posibile de angajare a răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, rezultă că această limitare este neconstituțională față de prevederile art. 48 alin. (3) din Constituție, care nu permit o asemenea restrângere.
Ținând seama de cele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c) și al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi și cu opinia separată a domnului judecător Costică Bulai,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Admite excepția invocată de Borș Anton în Dosarul nr. 1.460/1997 al Tribunalului Harghita și constată că dispozițiile art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituție.
Definitivă și obligatorie.
Pronunțată în ședința publică din data de 10 martie 1998.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,
prof. univ. dr. IOAN MURARU

Magistrat-asistent,
Mihai Paul Cotta

OPINIE SEPARATĂ

Consider că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 din Codul de procedură penală nu poate fi admisă, pentru următoarele motive:

1. Atât dispozițiile art. 48 alin. (3) din Constituția României, cât și dispozițiile din pactele și tratatele internaționale, privitoare la drepturile fundamentale ale omului, care l-au inspirat pe legiuitorul constituant român, cum sunt cele din art. 14 pct. 6 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. la 16 decembrie 1966, sau cele din art. 3 al Protocolului nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptat de Consiliul Europei la 22 noiembrie 1984, toate prevăd că răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale are loc conform legii sau uzanței în vigoare în statul respectiv.

Legea internă, la care dispozițiile menționate fac trimitere, reglementează nu numai limitele, dar și condițiile răspunderii patrimoniale a statului, precum și cazurile în care statul este exonerat de răspundere. Înseși dispozițiile din convențiile internaționale prevăd că persoana condamnată dintr-o eroare judiciară nu are drept la despăgubire din partea statului, dacă se dovedește c㠄nedescoperirea, în timp util, a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte”.
În același sens este și dispoziția din art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală român, care prevede c㠄Nu are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul urmăririi penale sau al judecății, cu intenție sau din culpă gravă, a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului”.
Este deci în afara discuției faptul că realizarea dreptului constituțional la repararea pagubei cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale are loc în condițiile legii.

2. Dreptul persoanei de a fi despăgubită de stat pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale a fost prevăzut, pentru prima dată, ca drept constituțional fundamental, în art. 48 alin. (3) al Constituției din 1991. În legislația penală română însă acest drept a fost prevăzut, pentru prima oară, în Codul de procedură penală din anul 1936, în cartea a IV-a, titlul III, capitolul II, secțiunea a II-a intitulat㠄Daunele cuvenite victimelor erorilor judiciare”, cuprinzând art. 431 și 432, precum și în cartea a VI-a, titlul II, capitolul III, intitulat „Despăgubirea persoanelor deținute în prevenție pe nedrept”, cuprinzând art. 556-571.

Codul de procedură penală din anul 1968, în vigoare și în prezent, a reglementat, de asemenea, acest drept, căruia i-a consacrat întregul capitol IV din titlul IV al părții sale speciale, intitulat „Repararea pagubei în cazul condamnării sau al luării unei măsuri preventive pe nedrept”, cuprinzând art. 504-507. Este de remarcat că noile reglementări au înlăturat unele restrângeri ale acestui drept, cum era aceea din art. 566 alin. 2 din Codul de procedură penală din anul 1936, care excludea de la dreptul la despăgubiri pe acela care a mai suferit condamnări în materie criminală sau corecțională.
Dispozițiile art. 504 din Codul de procedură penală, care prevăd cazurile ce dau dreptul la reparație, situațiile în care acest drept este exclus și unele consecințe ale obținerii reparației, dispoziții care fac obiectul excepției de neconstituționalitate, au fost în două rânduri modificate după 1989, și anume, o dată prin Legea nr. 32/1990, când s-a precizat că fac obiect de desdăunare prejudiciile cauzate prin orice măsură preventivă luată pe nedrept, și a doua oară prin Legea nr. 104/1992, după intrarea în vigoare a Constituției, prin care s-a adăugat la formele de reparare a erorilor judiciare socotirea ca vechime în muncă a duratei pedepsei închisorii, aplicată pe nedrept și atunci când executarea acesteia s-a făcut la locul de muncă. Nici prin această din urmă modificare legislativă, nici cu ocazia adoptării Legii nr. 141/1996 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală nu s-a considerat necesară modificarea art. 504 din Codul de procedură penală, pentru a-l pune de acord cu prevederile Constituției.
În orice caz, nu se poate susține că, în urma acestor modificări aduse dispozițiilor legale în discuție, acestea ar mai exprima voința legiuitorului din anul 1968.

3. Din examinarea conținutului dispoziției din art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală rezultă că aceasta prevede dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite pentru orice persoană care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit, prin hotărâre definitivă, că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există. Dintre cele 6 cazuri prevăzute în art. 10 lit. a)-e) din Codul de procedură penală, pentru care instanța, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, pronunță achitarea inculpatului, numai achitarea pentru cazurile prevăzute în art. 10 alin. 1 lit. a) și c) angajează răspunderea patrimonială a statului. În concepția legiuitorului, numai persoana absolut nevinovată care nu a săvârșit nici o faptă ilicită care să-i atragă răspunderea penală sau extrapenală are dreptul la despăgubire din partea statului.

În consecință, în art. 12 din Codul de procedură penală s-a prevăzut că, în cazurile arătate în art. 10 lit. b), d) și e), procurorul care dispune clasarea sau scoaterea de sub urmărire ori instanța de judecată care pronunță achitarea, dacă apreciază că fapta ar putea atrage măsuri ori sancțiuni, altele decât cele prevăzute de legea penală, sesizează organul competent.
În cazul prevăzut în art. 10 lit. b), atunci când se constată că fapta nu are caracter ilicit și deci nu poate atrage nici un fel de răspundere juridică a făptuitorului, aceasta echivalează cu inexistența faptei, astfel încât condamnarea pe nedrept pentru o astfel de faptă dă drept la despăgubire din partea statului, în condițiile art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală.
În ceea ce privește achitarea pentru cazurile prevăzute în art. 10 alin. 1 lit. b1), d) și e) din Codul de procedură penală, potrivit art. 346 alin. 2 din același cod, instanța poate obliga la repararea pagubei potrivit legii civile, soluție posibilă numai dacă în sarcina condamnatului ulterior achitat s-a constatat o culpă în cauzarea prejudiciului adus persoanei dăunate.
În fine, potrivit dispoziției din art. 345 alin. 4 din Codul de procedură penală, atunci când instanța a constatat că există cazul prevăzut în art. 10 lit. b1), o dată cu achitarea face și aplicarea art. 181 alin. 3 din Codul penal, adică aplică una dintre sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute în art. 91 din Codul penal: mustrarea, mustrarea cu avertisment sau amenda de la 100.000 lei la 1.000.000 lei.
Achitarea pe acest temei nu poate fi decât rezultatul unei aprecieri diferite a gravității faptei de către o altă instanță judecătorească. În măsura în care fapta și împrejurările în care aceasta a fost săvârșită au fost corect stabilite, deosebirile de apreciere a gradului de pericol social concret al faptei nu pot fi considerate ca erori judiciare și nu pot pune problema vreunei reparații patrimoniale.
Aceste consecințe posibile și uneori obligatorii ale achitării ulterioare a condamnatului au determinat restrângerea răspunderii materiale necondiționate a statului la cazurile prevăzute în art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală.
În doctrina de specialitate este însă unanim admis că, dacă cel condamnat pe nedrept a fost achitat pentru alte cazuri decât cele prevăzute în art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală, el poate, pe cale civilă, să obțină repararea prejudiciului de la persoanele arătate în art. 394 alin. 1 lit. b) și d) și în art. 507 din Codul de procedură penală.

4. Analiza dispozițiilor art. 504 din Codul de procedură penală dovedește că acestea nu sunt neconstituționale și nu sunt în contradicție nici cu dispozițiile din convențiile internaționale privitoare la drepturile omului. Reglementarea dreptului la despăgubire al persoanei condamnate pe nedrept, respectiv a obligației statului de a răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, s-a făcut ținându-se seama de cazurile în care, potrivit legii române, instanța pronunță achitarea, precum și de consecințele juridice ale achitării.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 din Codul de procedură penală, pentru că nu prevăd dreptul la repararea de către stat a pagubei și în alte cazuri în care se pronunță achitarea, aceasta nu poate fi primită, deoarece ea înseamnă critica unei omisiuni legislative. Or, Curtea Constituțională a decis, în mod constant, că acceptarea unei astfel de critici ar echivala cu transformarea instanței de contencios constituțional într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 58 din Constituție, care prevăd că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării (vezi, de exemplu, Decizia Curții Constituționale nr. 83 din 30 aprilie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.199 din 19 august 1997).
Fără îndoială, la o viitoare modificare a Codului de procedură penală Parlamentul va putea să dea o altă reglementare răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare în procesele penale, ținând seama de reglementările în vigoare privitoare la cazurile în care instanțele judecătorești pronunță achitarea. Până atunci însă, dispozițiile legale în vigoare nu pot fi considerate neconstituționale.

Judecător,
prof. univ. dr. Costică Bulai

Luni, 06 februarie 2023, 08:14

Declinare de raspundere: Informațiile publicate în aceasta rubrică, precum și textele actelor normative nu au caracter oficial.