Camera Deputaţilor

Domnul Florin Gheorghe:

"Educația - prioritatea tuturor, doar în vorbe!"

Vinerea trecută, Institutul Național de Statistică a furnizat date noi asupra dinamicii salariale din România. Oricine ar citi aceste cifre ar trebui să aibă un prilej real de bucurie, pentru că, la sfârșitul anului trecut, salariul mediu net pe economie a avansat la 1.866 lei, iar cel brut la 2.582 lei, adică o creștere de peste 6% față de anul precedent. Oricine ar fi îndreptățit să afirme că, atunci când economia crește și salariile celor care contribuie la sporul de producție trebuie să crească și ele. Dar, oare chiar așa se și întâmplă în realitate?

Cunoaștem cu toții faptul că, în orice economie liberă, sunt sectoare privilegiate, care au contribuții importante la valoarea adăugată brută, lucru care se vede și în nivelul salariilor și acestea sunt ușor de intuit: sectorul bancar, sectorul tutunului, energetic sau în domeniul exploatării resurselor naturale. Pe aceste domenii, saltul salarial nu a fost de 6-7%, ci a mers până la peste 20%. De asemenea, există și sectoare care au înregistrat scăderi, puține ce-i drept, dar în topul cărora conduce detașat educația. Da, pentru slujbașii din educație, pentru foștii noștri dascăli sau pentru dascălii copiilor noștri, dinamica salarială a fost negativă (-2,2%)!

Am încercat să găsesc răspunsuri la această situație. Aveau dascălii salariile prea mari și trebuiau ajustate în jos? Nicidecum! Oricine ar urmări grila salarială din educație ar observa că un profesor care și-a dedicat toată viața școlii nu încasează lunar un salariu mai mare decât o casieră la un magazin sau un lucrător necalificat pe șantier. Dacă nu aceasta este cauza... atunci care este? Căci, cu toții știm de la televizor că educația este "prioritate națională". Specialiștii de la statistica națională mi-au spulberat imediat dilema. S-a intrat puțin mai devreme în vacanță, iar orele suplimentare muncite de dascăli nu se plătesc pentru că "există constrângeri bugetare". Așadar, în România vacanța cea mult așteptată devine ceva de detestat de către dascăli, iar dacă pentru jafurile din banii publici sunt mereu bani, pentru munca suplimentară a dascălilor "nu-s parale", încă de pe vremea regretatului Constantin Tănase.

O națiune nu are nici cea mai mică șansă la dezvoltare în absența unui sistem de educație și cercetare performant, bine finanțat, în care cei care și-au dedicat viața școlii să nu mai ducă grija zilei de mâine. Personal, nu mai admit din gura niciunui politician demagogia "prioritizării educației naționale", spusă cu aplomb și lacrimi în colțul ochiului, deși școala românească a fost mereu văzută ca o povară și nu ca singura noastră șansă. Voi crede în principiul priorității naționale a educației atunci când dascălii vor fi bine plătiți, când cei care clădesc destine și construiesc societatea de mâine nu vor mai fi umiliți prin salarii mizere, când infrastructura școlară va chema elevii la ea și nu îi va speria prin degradare, săli insalubre și periculoase. În ultimii douăzeci și cinci de ani, chiar dacă s-ar fi străduit, clasa politică românească nu ar fi reușit să umilească și să vândă mai multe iluzii acestei categorii socio-profesionale din România.

Și, înainte de a încheia, vă reamintesc recunoștința pe care o purta Nicolae Iorga dascălilor săi și responsabilitatea pe care și-o asuma: "Ca să fiu eu om, au fost alții oameni! Ca să fie alții oameni, trebuie să fiu eu om!". Mi-aș dori să înțelegem cu toții spusele lui Iorga și să demonstrăm prin fapte că am înțeles că singura șansă ca poporul român să se dezvolte este prin educație. Nu cer să construim o școală românească nouă, pentru că o avem! Ceea ce îmi doresc este să dăm educației șansa de a se întoarce pe poziția de prestigiu și autoritate socială pe care a avut-o cândva.