Camera Deputaților

Domnul Raul-Victor Surdu-Soreanu:

"Chestiunea țărănească - 40 de ani în slujba horticulturii"

Sub emblematica sintagmă Amintiri despre viitor, voi încerca astăzi să-mi împart trăirile acestui moment aniversar - 40 de ani în slujba horticulturii - între recunoștință și reînnoire.

Despre recunoștință, după 40 de ani de la absolvirea facultății, ca și despre reînnoire, se pot scrie două cărți atunci când, la vârsta noastră, vârsta maturității intelectuale, ai ce spune despre trecut, dar ai și multe planuri pentru un nou început.

Despre un trecut în care am muncit și mai bine, am avut și neîmpliniri, am și greșit, precum și despre un viitor în care, așezați mai mult în apropierea cărturarilor, ne dorim să lăsăm, în afară de modelarea dealurilor, prin plantații de vii și pomi, uneori prin îndesirea grajdurilor cu vite, după 40 de ani de drumuri paralele brazdelor însorite, să lăsăm în urma noastră câte ceva din creativitatea cu care ne-a înzestrat bunul Dumnezeu.

Ca urmare a experienței de viață, dar și din dorința ca generația noastră, care a parcurs într-un timp istoric relativ scurt, transformări sociale, politice și economice care au contribuit, fiecare la timpul său, la schimbare de destine. Am prins colectivizarea agriculturii, Revoluția română, decolectivizarea agriculturii, distrugerea agriculturii, schimbarea de secol și mileniu, eclipsa totală de soare și lună.

Ne dorim din tot sufletul să prindem și refacerea agriculturii, pe principiile de performanță și eficiență ale marelui club politic, Uniunea Europeană, punând în practică politica agricolă comună de dezvoltare rurală care ar trebui să aibă la bază, și în țara noastră, asemănător țărilor dezvoltate din UE, o agricultură durabilă.

Recunoștință pentru cei prezenți aici, cărora vă cer cu tărie să-mi iertați greșelile tinereții, și faptul că nu ne-am putut întâlni mai des. Recunoștință bunului Dumnezeu că m-a îngăduit să exist și să-mi ofere în fiecare dimineață posibilitatea să-i sărut puternicele brațe, razele răsăritului de soare. Și să recunosc că viața pe care ne-a dăruit-o bunul Dumnezeu prin părinți are o mare virtute, modestia, și o mare bucurie, iubirea. Și peste toate este Dumnezeu. Asta este credința mea, pe care o port în suflet încă de la străbunica și părinți, care ne-au învățat Tatăl nostru și iubirea de Dumnezeu.

Toți ne rătăcim zilnic, dar toți îl regăsim pe Dumnezeu, chiar la un colț de viață. Cuvintele, bietele de ele, înșiruite aici, nu reprezintă decât o mărturisire, o spovedanie. Și asta reprezintă adevărul meu în acest altar al Almei Mater, Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" din Iași, Facultatea de horticultură.

Cuvintele mele nu au nicio pretenție, au doar smerenie, ele recunosc doar că încă nu știm nimic din tot ce ne oferă, surpriză după surpriză, universul înconjurător și universul uman. În fiecare dimineață mă străduiesc să pornesc ziua de la ideea că nu știu mai nimic, încercând să mă scol ca țăranii, iar peste zi caut să înțeleg, încercând, seara, la vreme de bilanț, să mă apropii de rândurile intelectualilor, căutând mereu să înțeleg. Să înțeleg de ce la cursuri, în facultate, ascultând prelegerile profesorilor mei, pe care i-am considerat ca pe niște îngeri, și rămânând pe gânduri și întrebat de către vreun profesor "La ce te gândești, Surdu?", răspundeam nevinovat: caut să înțeleg de ce făcea tata așa în vie, în livadă, în câmp, în grajdurile cu vite.

Caut să înțeleg de unde au avut atâta energie profesorii mei, îmbolnăvindu-ne cu pasiunea pentru această aleasă și grea meserie, dar și inegalabila artă a modelării naturii. Ați ghicit, agricultura! Caut să înțeleg de ce am muncit atâția ani pentru a planta și replanta mii de hectare de vie și livadă în Iași, pentru a construi combinate de vinificație, pentru a construi ferme moderne de animale, abatoare, combinate de panificație, fabrici de zahăr, de ulei, fabrici de conserve de legume și fructe și atâtea altele. Caut să înțeleg unde este Iașiul agricol și România agricolă pe care am construit-o împreună timp de 40 de ani de zile. Caut să înțeleg unde este capitala culturală a României, dulcele târg al Ieșilor, așa cum îi spunea numai el, marele Teodoreanu. Mi-am alimentat sufletul cu marii înaintași: Ion Creangă, Octav Băncilă, Liviu Rebreanu, Mihai Eminescu, Emil Racoviță, George Călinescu, Traian Bratu, Mihail Kogălniceanu, Petre Comarnescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Garabet Ibrăileanu, Ionel și Păstorel Teodoreanu, Petre Carp, Vasile Conta, Vasile Alecsandri, Mihai Codreanu, Mihail Sadoveanu, Iordache Bucșinescu, Otilia Cazimir, Lucrețiu Pătrășcanu, înaintașii Mitropoliei Moldovei, Preafericitul Teoctist, și încă mulți alții care au fondat Palatul Culturii, Teatrul, Opera, Conservatorul, Filarmonica, Universitățile, Academia Mihăileană, mișcarea pașoptistă, Junimea, Casa Pogor și multe, multe altele. Dar numai ca să le amintim numele ar trebui măcar vreo două cărți. Caut să înțeleg de ce nu mai există, activi, așa cum i-am cunoscut, marii noștri profesori Mihai Răvăruț, Nicolae Bucur, Mihai Peiu, Ionela Popescu, Boț Marcu, Mircea Hatmanu, Cotea Victorița, Anton Liacu, Alexandru Lazăr, Ion Gologan, Traian Neagu, Laurențiu Palade, Vasile Juncu, Vladimir Homotescu, Constantin Pântea, Ion Potec, Mihai Mitu, Turenschi Eugen. Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului lăudat.

Recunoștință pentru foștii noștri colegi, oameni de o adâncă și aleasă ținută profesională și civică, care de asemenea nu mai sunt printre noi, și cărora le rostesc și eu numele pentru a întări ideea că i-am iubit și că prin gestul nostru de astăzi nu facem decât să rostim o veche vorbă de duh românească: le ducem dorul! Amăriuței Toma, Rusu Vasile, Chiculiță Ștefan, Son Eugen, Răceanu Ion, Colniceanu Constantin, Dulamangiu Victor, Ichim Ioan.

Recunoștința trebuie urmată obligatoriu de reînnoire, reînnoire care astăzi, aici, adună energiile pozitive ale celor care, în afară că îi pomenim cu pioșenie pe cei dispăruți, pentru a desăvârși în Rai prin spiritul lor opera pământeană, și dorința fierbinte de reînnoire care începe prin a ne revedea foștii și actualii profesori care au pus la temelia cunoașterii noastre toată bogăția științifică și sufletească pe care au acumulat-o în dialogul cu cartea, cu mediul agricol, cu zeci de generații de studenți: academician Valeriu Cotea, Rusu Florin, Afusoaie Iulia, Savu Paul, Tomiță Octavian, Huțanu Mircea, Matei Ioan, Timaru Gheorghe, Avarvarei Ioan, Lixandru Gheorghe, Drobotă Gheorghe, Iacob Viorica, Nistor Stan, Țîrdea Constantin, Magazin Petru, Vasilică Constantin, Vasilescu Nicolae, Doina Cojoc Bușe, Cireașă Elena, Cireașă Victor, Ailincăi Natalia, Marcu Sintia.

La 40 de ani nu este comod pentru nimeni să recunoască că noi, de fapt, călătorim de mult pe cea de-a doua parte a autostrăzii existenței noastre pământene. Constatăm însă că ne-am schimbat puțin fizionomia, dar că avem aceeași energie cu care trăiam prezența la cursuri, seminarii și laboratoare, febra examenelor, ghidușiile din cămin și frica de a nu fi surprinși jucând chiar poker de către regretatul și blândul profesor Vieru Ioan, pe atunci director educativ.

Este greu să rezumi în câteva cuvinte o viață de studenție și o viață de om. Dar nu putem să nu ne reamintim măcar câte ceva, în speranța că, și de această dată, excepțiile vor întări regula.

Profesorul Boț Marcu: fată frumoasă la tablă, dezvoltând subiectul de pe bilet. După ani de zile am înțeles de ce profesorul Boț Marcu o îndemna să scrie mai sus.

Profesorul Constantin Vasilică: curs de fitotehnie, nici unui, dar nici unui curs nu i-a lipsit o mică poveste de viață sau o anecdotă.

Profesorul Nicolae Bucur: "măi băiete, de când n-ai mai fost acasă, de când nu ți-ai mai văzut părinții. De mult, dom' profesor. De ce? E greu, nu sunt bani de Rată. Ține de aici, ai să mi-i înapoiezi tu când ai să-i ai și du-te acasă".

Profesorul Liacu: "dragi studenți, o să învățați multe la pomicultură, o să rămâneți cu ceva, dar nu uitați, tăierile de rodire înseamnă să tăiați pomii în fiecare primăvară. Oricum, dar să-i tăiați. Dar atenție, nu de la pământ!"

Profesorul Cireașă: "deși mărul mă doare, amintiți-vă tot timpul de cătină. Cătina va salva omenirea de la cancer."

Profesoara Viorica Iacob: "nu fiți triști, nu fiți speriați, așa este, acest examen este un mare cui. Mâncați bine, odihniți-vă bine, trageți aer în piept, dar nu și pe profesor." Toți am trecut prin asta. Și așa a ajuns în timp, exigenta profesoară Viorica Iacob, grijulie cu noi, la înaltul rang de mama Viorica.

Și, nu în ultimul rând, seniorul Valeriu Cotea, care ținea un curs greu, cu multă știință de carte, oenologia, despre care a scris o bibliotecă. Cursul profesorului Cotea era fără prezență, dar prezența era sută la sută, pentru că profesorul, coborât din munții Vrâncioaiei, marcat toată viața de brazdele dăinuirii de pe obrajii mamei, care jalonau perenitatea dacică, a îmbrăcat haina profesorului cărturar, scriitor remarcabil, om de omenie. Prezența era de sută la sută la cursuri datorită îmbinării fericite a dogmelor fizico-biochimice ale transformării mustului în vin cu povești atrăgătoare despre lichidul viu și întâmplările petrecute cu oameni de seamă, care au folosit în mod cumpătat vinul, de la împărtășanie la stimularea exuberanței și creativității, la maturitatea deplină și până la veșnica pomenire. Vorbindu-ne despre vin ca despre un aliment, un tonic, și nu ca despre o băutură alcoolică.

Reînnoire pentru că, împreună cu distinsul auditoriu, mai avem multe de făcut. Pășim în anii ce urmează în a doua etapă a existenței noastre în marele club al visurilor multora de pe meridianele globului, Uniunea Europeană. Avem de reluat, cu modestie și recunoștință, modelul fermei marelui cărturar Ion Ionescu de la Brad, participant activ la reforma agrară, reformă care a pus bazele transformării României în grânarul Europei. Avem de modelat ferma românească într-o fermă de tip european, care să scape România, în prima etapă de importul de legume și fructe (80% din consum), carne de vită (80% din consum), carne de porc, carne de pasăre (40% din consum) etc. Pentru a realiza acest deziderat trebuie să avem încredere în noi și, mai ales, în cei tineri, în jur de 2.500 de studenți din toate universitățile agronomice ce devin anual specialiști în agricultură. Este necesar să nu pierdem nicio clipă pentru a le reda mândria de a fi agricultor cu carte, nu numai pentru a asigura securitatea alimentară a României, dar pentru a reintroduce România în circuitul exporturilor de produse alimentare, așa cum am mai dovedit că putem fi în stare.

Am o mare durere. Toate deciziile importante care ar trebui să protejeze fermierul român și populația rurală (62% din cei 492 de milioane de europeni trăiesc în sat) se iau de către parlament. Din 471 de parlamentari, astăzi specialiști agricoli sunt numai 21. În anul de grație 2010, un an de mijloc în prima parte a absorbirii fondurilor europene pe pilonul I și II, la dezbaterea generală privind bugetul de stat, Guvernul n-a pomenit niciodată cuvântul agricultură, iar din 500 de minute de dezbateri, s-au alocat agriculturii 2 minute, în care eu am constatat că, în comparație cu acum 20 de ani, în Constituantă, am realizat un progres, pentru că atunci îi rugam pe distinșii colegi ca, în tumultuoasele dezbateri parlamentare, să acorde agriculturii un minut. După 20 de ani am obținut 2 minute.

Doamnelor și domnilor,

vă îndemn să încurajați specialiștii activi din agricultură, actualii studenți și viitorii specialiști, să nu facă numai campanie agricolă, să se pregătească și pentru campaniile electorale, în așa fel încât în Parlament să avem cât mai mulți agricultori politicieni, cât mai mulți Ion Ionescu de la Brad, Gheorghe Ionescu-Șișești și, de ce nu, Angelo Miculescu și Nicolae Giosan. Fără o reprezentare proporțională în Parlament a acestui grup critic, important - populația rurală - va fi greu să promovăm o politică înțeleaptă, politica pâinii.

Și, pentru că am început să vorbesc despre mine, sunt căsătorit, soția, Angela, este în sală, avem 3 copii, 2 nepoți și unul pe drum, toți sunt așezați la casele lor și se adună la a noastră de câteva ori pe an pentru a-și reîncărca bateriile, urmând îndemnul:

"Urmașilor mei Văcarești

Las vouă moștenire

Creșterea limbii românești

Și a patriei cinstire."

Și o coincidență, fiica mea, Monica, este în Iași și participă, tot astăzi, la cursul aniversar de 20 de ani de la terminarea liceului "Emil Racoviță."

Dulce Românie, asta ți-o doresc!

Despre activitatea mea profesională și științifică, politică și socială, pentru a nu vă reține, am depus în revista Romanian Wine Art un curiculum vitae. Vă rog și vă îndemn să facem un front comun, plecând de la recunoștința pentru mormântul vechii Dacii, care a fost când mai mare, când mai mic, și pe care dacă n-ar fi Eminescu, poate n-am mai fi nimic, să utilizați și arma scrisului în această perioadă de creativitate, de maturitate intelectuală. Să redobândim pentru lumea noastră, a satului, locul și rolul specialistului agricol, Luceafărul care trebuie să deschidă și să închidă ciclul viu-viu, agricultura.

Sunt convins că printre noi sunt oameni care înțeleg că agricultura are două etaje. La parter agri -, și la etaj - cultura. V-am dăruit din partea colegului Cornel Henegar o carte de poezie și am adăugat, din partea mea, și mai ales în memoria mamei mele, care a lucrat 20 de ani la serviciul de documentare, în calitate de traducător autorizat la Academie, un dicționar poliglot de avicultură, și nu pot să nu evoc aici și acum perseverența cu care profesorul Ioan Văcaru ne-a îndemnat să elaborăm această lucrare.

Zilele trecute a fost un moment aniversar Eminescu. Cred că și nouă ni se potrivesc cuvintele:

"Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,

Țara mea de glorii, țara mea de dor?

Brațele nervoase, arma de tărie,

La trecutu-ți mare, mare viitor!"

Îmi doresc și eu ca o dată, înainte de a trece în lumea drepților, să i se facă și Iașiului dreptate și să devină, din capitala culturală a României, adevărata capitală a Europei, așa cum ar fi meritat dintotdeauna și mai ales în ultimii ani. Nu pentru că Iașiul este așezat pe 7 coline, ca și Roma, și nu pentru că o bună parte din cărturarii care au luat drumul bejeniei spre Micul Paris s-au născut, au trăit, au creat opere nemuritoare în Iașiul lui Cuza. Oraș care, din păcate, nici azi nu are un aeroport internațional, deși este principala metropolă la granița de est a Uniunii Europene.

În final, îmi doresc să ne reîntâlnim an de an, nu pentru că am îmbătrâni, dar pentru că era computerului ne obligă să trăim într-un an cât în cinci. Și consider că revederea anuală ar întări, folosind arta conversației, legătura dintre recunoștință și reînnoire.