Mircea Irimescu
Mircea Irimescu
Ședința Camerei Deputaților din 21 iunie 2011
Sumarul ședinței
Stenograma completă
publicată în Monitorul Oficial, Partea a II-a nr.83/01-07-2011

Dezbateri parlamentare
Calendarul ședințelor
- Camerei Deputaților:
2020 2019 2018
2017 2016 2015
2014 2013 2012
2011 2010 2009
2008 2007 2006
2005 2004 2003
2002 2001 2000
1999 1998 1997
1996
Interoghează dezbaterile
din legislatura: 2016-prezent
2012-2016
2008-2012
2004-2008
2000-2004
1996-2000
1992-1996
Monitorul Oficial
Partea a II-a:2020 2019 2018
2017 2016 2015
2014 2013 2012
2011 2010 2009
2008 2007 2006
2005 2004 2003
2002

Transmisii video

format Real Media
Ultimele ședințe (fără stenograme încărcate):
27-05-2020
20-05-2020 (comună)
Arhiva video:2020 2019 2018
2017 2016 2015
2014 2013 2012
2011 2010 2009
2008 2007 2006
2005 2004 2003
Pentru a vizualiza înregistrările video trebuie să instalați programul Real Player
Sunteți în secțiunea: Prima pagină > Proceduri parlamentare > Dezbateri > Calendar 2011 > 21-06-2011 Versiunea pentru printare

Ședința Camerei Deputaților din 21 iunie 2011

  1. Declarații politice și intervenții ale deputaților:
  1.31 Mircea Irimescu - declarație politică despre "Secesiune și solidaritate";

Intervenție consemnată conform materialului depus la secretariatul de sedință

 

Domnul Mircea Irimescu:

"Secesiune și solidaritate"

Probabil că, încă de la eliberarea din decembrie ’89, în mințile multor intelectuali ai comunității maghiare din România, instinctiv sau indusă, a apărut ideea unei posibile separări de România. Trăind toată viața în spiritul ideii că li s-a făcut o mare nedreptate la Trianon, o schimbare de dimensiunea prăbușirii comunismului din România, cu deschiderea ei către democrație, trebuie să le fi nutrit speranțe de "eliberare". Până la un punct, lucrul este de înțeles: idealul de integritate este chiar miezul sufletului unei națiuni. Numai că, ceea ce pentru ei reprezintă unitate națională înseamnă distrugerea unității naționale pentru alții și în acest caz normele europene acceptate impun ca singură soluție: conviețuirea în comun a comunităților naționale.

În viața publică din România, inclusiv în activitatea parlamentară, de cele mai multe ori, cetățenii de etnie maghiară au dat dovada unei înțelegeri a democrației și a unui comportament adecvat acestui tip de regim, superioare celor etalate de media populației. Cu o importantă excepție: disponibilitatea de a-și împărți traiul în provinciile în care sunt majoritari cu eventualii intruși care ar intenționa să se stabilească acolo. Sub pretextul pericolului deznaționalizării, comunitatea maghiară promovează o politică de izolare a zonelor în care locuiește compact. Miza "purității" etnice a Ținutului Secuiesc este enormă, vitală pentru specularea în interes național a eventualelor conjuncturi favorabile schimbării statutului internațional al județelor preponderent maghiare, și nu numai, din România.

În plus, din ce în ce mai des, multe dintre informațiile de presă venite din Ungaria dovedesc o creștere importantă și constantă a naționalismului ungar, în măsură să influențeze comportamentele separatiste ale populației maghiare din țara noastră. Protestele și condamnarea fățișă a tratatelor de pace de după primul război mondial au devenit evenimente comune. Neglijarea simbolurilor naționale ale statului român, inclusiv excese asupra unor valori cu rol simbolic pentru majoritari, nu sunt evenimente chiar rare. De câte ori are ocazia să evite reprezentarea ei de instituții ale statului român, în țară sau străinătate, comunitatea maghiară din România o face cu osârdie, preferând o reprezentare distinctă, cu sublinierea dincolo de normal a specificului național.

Adesea, în timpul dezbaterilor de la Comisia pentru cultură a Camerei Deputaților, am avut ocazia să constat dorința fierbinte a comunității maghiare - exprimată de colegii noștri care o reprezintă - de a se separa de tot ceea ce este românesc. De la legitima revendicare a bunurilor imobile care i-au aparținut (practicată peste tot în Europa civilizată), la recuperarea documentelor de arhivă pe care le-au creat (de neadmis aproape în toată lumea). Parcă de la sine, foarte multe familii din România folosesc doar canalele radio-tv cu emisie doar în ungurește.

Pe fondul conturat, se poate desluși o strategie concretă de separare continuă a comunității maghiare din România de statul din care face parte. Ea a cuprins retrocedarea bunurilor care au aparținut comunității maghiare, separarea claselor în licee, a grupelor de studiu în universități, a instituțiilor de spectacole din orașe, adoptarea unei legi a învățământului cu istoria și geografia în ungurește (excelent prilej de a adânci diferențierile). În viitor se are în vedere autonomia culturală, impunerea prin lege a unei regiuni administrative cu populația concentrat și majoritar maghiară și, în final, secesiunea față de statul român.

Diplomația, exploatarea în folos propriu a legislației românești și europene, prestația din interiorul Parlamentului României, alianțele politice pe care le face UDMR-ul, ieșirile în presă ale liderilor maghiari de la Budapesta (oficiale sau neoficiale), ar fi de admirat dacă n-ar fi puse în slujba constantelor acțiuni separatiste. Deși nu se recunoaște, este evidentă intenția unui popor întreg de a acționa pentru recuperarea unei părți dintre teritoriile considerate de ei a fi pierdute pe nedrept în urma primului război mondial.

Variantele pentru viitoarea împărțire administrativă a țării propuse de liderii comunității maghiare, indiferent dacă vin de la grupări radicale sau moderate, au în vedere împărțirea Transilvaniei pe criterii etnice. De la soluții aproape identice cu cea propusă de Hitler și Mussolini în august 1940, la regiuni mai mici, dar concentrând populația maghiară, toate urmăresc separarea.

În fața unei astfel de situații, ce contrapune partea română? În primul rând moderație, apoi o disponibilitate inepuizabilă pentru dialog (cu resurse imense de răbdare și înțelegere) și acceptarea aproape în totalitate a cererilor în interesul comunității maghiare din Transilvania nu numai sub aspect legislativ. Să nu uităm că autostrada Transilvania, deși se știa că nu vor fi posibilități de cofinanțare europeană, a fost asumată de sleita economie românească, în detrimentul altor asemenea lucrări, mai rentabile financiar, necesare strategic (de pildă dezvoltarea economică a Moldovei), tocmai pentru a satisface o cerere a comunității maghiare. Într-un cuvânt, o politică necesară, matură și echilibrată.

Întrebarea este dacă, pe lângă faptul că este necesară, o astfel de abordare este și suficientă. După părerea mea nu. Mai lipsește solidaritatea dintre forțele politice ce reprezintă populația majoritară. O astfel de problemă, ce rezultă din secole de dispute și frământări naționale, nu poate fi abordată eficient fără trecerea peste obișnuitele adversități politice ale momentului. Acțiunile speculative practicate de UDMR în perioadele în care se află la guvernare nu ar fi posibile în cazul unor abordări realiste ale forțelor politice parlamentare din țară. Și este o minciună ideea că numai față de tendințele de separare ale comunității maghiare, capacitatea de colaborare politică a principalelor partide parlamentare este necorespunzătoare. Efectele dezbinării naționale (totuși, cu tradiție istorică), bine evidențiate în invocata chestiune a reorganizării administrative a țării, sunt vizibile în mai toate deciziile politice și parcă mai periculoase ca oricând. Niciuna dintre soluțiile adoptate pentru trecerea prin criza economică sau pentru reforma statului român nu s-a luat prin conlucrare (nici pomeneală de consens!) între partidele politice românești.

Dincolo de semnele de precaritate a simțului național de care dau dovadă unii liderii politici ai României, se impune a discuție asupra unei eventuale responsabilități instituționale în România pentru insuficientul dialog politic dintre putere și opoziție. Răspunderea pentru această situație, în fond un atentat la siguranța națională, nu revine întregii clase politice, ci persoanelor care, prin fapte și atitudini, uneori călcând spiritul normelor constituționale, au instaurat un regim de neîncredere generalizat în politica românească. În acest sens îi am în vedere pe șefii principalelor partide politice și, primul rând, pe președintele Traian Băsescu.

Fiind una dintre garanțiile siguranței naționale, solidaritatea politică în chestiuni fundamentale de existență a statului trebuie să preocupe permanent suprema magistratură a țării. Între primele cinci, ca importanță, îndatoriri ale președintelui României se impune să fie refacerea și întărirea solidarității naționale. Prețul plătit de România (prin subminarea capacității de colaborare dintre forțele politice) pentru implicarea președintelui țării într-o guvernare oricum devenită impopulară este greu de evaluat. Prelungirea acestei stări de fapt poate fi catastrofală doar peste câțiva ani. Este ceasul al XII-lea și deșteptătorul ar trebui să sune alarma.

Adresa poștală: Palatul Parlamentului, str.Izvor nr.2-4, sect.5, București sâmbătă, 30 mai 2020, 15:48
Telefoane (centrala): (021)3160300, (021)4141111
E-mail: webmaster@cdep.ro