Antonie Iorgovan
Antonie Iorgovan
Ședința Senatului din 28 iunie 2004
Sumarul ședinței
Stenograma completă
publicată în Monitorul Oficial, Partea a II-a nr.98/06-07-2004

Dezbateri parlamentare
Calendarul ședințelor
- Camerei Deputaților:
2021 2020 2019
2018 2017 2016
2015 2014 2013
2012 2011 2010
2009 2008 2007
2006 2005 2004
2003 2002 2001
2000 1999 1998
1997 1996
Interoghează dezbaterile
din legislatura: 2020-prezent
2016-2020
2012-2016
2008-2012
2004-2008
2000-2004
1996-2000
1992-1996
Monitorul Oficial
Partea a II-a:2021 2020 2019
2018 2017 2016
2015 2014 2013
2012 2011 2010
2009 2008 2007
2006 2005 2004
2003 2002

Transmisii video

format Real Media
Ultimele ședințe (fără stenograme încărcate):
21-04-2021
20-04-2021
19-04-2021
14-04-2021
13-04-2021
Arhiva video:2021 2020 2019
2018 2017 2016
2015 2014 2013
2012 2011 2010
2009 2008 2007
2006 2005 2004
2003
Pentru a vizualiza înregistrările video trebuie să instalați programul Real Player
Sunteți în secțiunea: Prima pagină > Proceduri parlamentare > Dezbateri > Calendar 2004 > 28-06-2004 Versiunea pentru printare

Ședința Senatului din 28 iunie 2004

  1. Declarații politice rostite de senatorii:
    1.1 Antonie Iorgovan

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

................................................

Invit la tribuna Senatului pe domnul senator Antonie Iorgovan.

Aveți cuvântul, domnule senator!

Domnul Antonie Iorgovan:

Domnule președinte,

Onorat Senat,

Este pentru prima dată, de când am cinstea să fiu senator în acest mandat în Parlamentul României, când îndrăznesc să fac o declarație politică.

Declarația mea politică se cheamă "Dreptul la apărare".

La sfârșitul săptămânii trecute, dintre atâtea evenimente, două au avut o semnificație mai aparte pentru juriști, în general, pentru avocați, în special, anume Ziua avocaturii și bicentenarul Codului civil francez.

O fericită coincidență a făcut ca Ziua avocaturii să fie sărbătorită pe fondul publicării în Monitorul Oficial al României nr. 559 din 23 iunie 2004 a Legii nr. 255/2004 pentru modificarea și completarea Legii avocaturii, lege prin care se oferă un cadru juridic european pentru realizarea dreptului la apărare a cetățeanului român.

De când există drept și stat, există și dreptul statului de a sancționa pe cetățean, drept care s-a manifestat în fel și chip, mai ales atunci când statul se reducea la voința unei persoane sau a unui grup de persoane. Ca o expresie, însă, a naturii umane, încet, încet, s-a impus și dreptul omului de a se apăra în fața statului care îl acuza și îl condamna fie direct, prin autoritățile sale, fie prin structuri pe care le legifera, chiar ale particularilor, cunoscută fiind în istorie "închisoarea datornicilor".

Se poate spune, și nu neapărat într-o notă metaforică, că istoria omenirii, a civilizației, a statului, a regimurilor politice este istoria luptei, pe diverse planuri, între tendința suveranilor sau a purtătorilor de putere, de a se face judecăți cât mai rapide și de a se tăia cât mai multe capete, pe de o parte, și tendința naturală a osândiților de a li se mai da o șansă în demonstrarea nevinovăției, pe de altă parte. De altfel, nota fundamentală a constituțiilor moderne o reprezintă filozofia raporturilor dintre autoritate și libertate, raport care are drept vârf de lance tocmai relația dintre dreptul statului de a condamna și dreptul cetățeanului de a se apăra.

Statul este un colos și cetățeanul un pigmeu, statul zdrobește, când doresc funcționarii săi, pe cetățean, ipoteză în care dreptul la apărare există doar ca o autolimitare a dreptului la condamnare?! Este aici nu numai o întrebare, este o filozofie și pe această filozofie în istorie s-au clădit regimuri politice și juridice, regimuri care nu au ocolit nici România, fie și numai în a doua jumătate a secolului trecut.

Constituția României în vigoare, care a urmărit să îmbrace în haină juridică idealurile Revoluției din decembrie și care este redactată în baza tradițiilor democratice românești și pe baza experienței occidentale, consacră, pretindem noi, o altă filozofie: statul nu este stăpânul cetățeanului, statul este slujitorul cetățeanului; statul nu există pentru ca cetățeanul să fie zdrobit, el există pentru ca cetățeanul să fie apărat.

Unul dintre membrii Comisiei de redactare a proiectului de Constituție, comisie pe care am avut cinstea să o conduc, regretatul cărturar și om politic liberal Dan Amadeus Lăzărescu, spunea mereu în dezbaterile noastre să avem grijă "ca statul să nu se transforme într-o fiară". Eu pretind că în Constituție s-a avut grijă de acest efect.

Se prea poate ca și specialiștii dreptului să treacă cu rapiditate peste art. 1 al Constituției, unde, în alin. 3, este răspunsul României la provocarea istoriei cu privire la relația dintre autoritate și libertate. De vreme ce acolo se spune că în România, ca stat de drept și democratic, printre primele valori supreme și garantate sunt demnitatea omului, drepturile și libertățile sale, și nu dreptul de sancționare, se spune esențialul despre filozofia Constituției, implicit a statului, inclusiv a justiției.

În acest spirit, art. 24 din Constituție se rezumă să proclame: "Dreptul la apărare este garantat." Tocmai pentru garantarea cât mai eficientă a dreptului la apărare al cetățeanului s-a adoptat, în 1995, Legea avocaturii, prin care avocații, din funcționari sau cvasifuncționari în sistemul Ministerului Justiției, au fost constituiți într-un corp de liber profesioniști, cu organizație și statut propriu, lege care, recent, a fost adusă la parametrii europeni.

În pofida, însă, acestor principii constituționale, în pofida tradițiilor noastre și a realităților din lumea occidentală, avocații, la noi, mai continuă să fie priviți ca un fel de rău necesar, mai continuă să fie asociați, nu de puține ori, cu infractorii, în timp ce procurorii care întocmesc dosare penale apar drept apostoli ai dreptății.

Aceștia din urmă ar face mult bine, se spune, nu de multe ori, ar scăpa societatea românească de aproape toate relele, dar îi cam încurcă avocații.

Parcă unii dintre acești reprezentanți ai Ministerului Public regretă vremea canalului, a deportărilor forțate în Bărăgan, a condamnărilor fără dosar, a arestărilor fără motive, a bătăilor sălbatice din beciurile "gărzilor pretoriene" ale timpului, când nu îi mai încurcau avocații, și aceasta pentru simplul motiv că avocații au fost printre primii duși la canal sau aruncați în închisori, pe cele mai absurde motive, unde mulți și-au găsit sfârșitul, în frunte cu genialul Istrate Micescu.

La această stare de depreciere a avocaturii, implicit de minimalizare a dreptului la apărare, a contribuit din plin și practica creată în România de organele de urmărire penală, de mediatizare a cazurilor, dându-se verdicte sigure, ca și când opinia unui polițist sau procuror reprezintă o soluție definitivă și irevocabilă. La noi nu se poate vorbi despre prezumția de nevinovăție, la noi nu se poate vorbi despre drept la apărare.

Un om, o dată ce a fost arestat și mediatizat cum se cuvine, este ca și condamnat. Condamnarea propriu-zisă este doar o chestiune de timp. Cu cât mediatizarea este mai puternică, cu atât sunt mai puternice argumentele procurorului în susținerea condamnării. Aproape că nu mai are nevoie de nici o probă pentru condamnare.

Lucrează în acest sens psihoza colectivă, obsesiile noastre, lipsa noastră de experiență democratică și de cultură juridică.

Când un avocat reușește, totuși, să demonstreze, în final, împotriva conturării vinovăției în opinia publică și chiar în pofida condamnării la instanța de fond și poate chiar în apel, că nu există vinovăție, că nu sunt probe și că cel în cauză este achitat, atunci să nu ne mire că avocatul în cauză este catalogat drept "tatăl hoților", iar dacă un asemenea avocat este și parlamentar, succesul de casă este garantat.

Recent, o declarație de presă a P.N.A.-ului scoate în evidență supărarea instituției pentru faptul că niște avocați au avut neobrăzarea să refuze de a pune concluzii, deoarece, din lipsă de timp sau din neștiință, instanța le cerea să pună concluzii cu încălcarea unor evidente reguli de procedură penală. Aflăm din acest comunicat, dar mai ales din comentariile presei la comunicat, cu referiri și la persoane, că un avocat a îndrăznit să ridice - auziți! - excepția de neconstituționalitate cu privire la o ordonanță de urgență privind constituirea P.N.A.-ului. Un adevărat sacrilegiu! Trebuie să înțelegem că legislația privind P.N.A.-ul este un fel de tabu.

Ca și cum această îndrăzneală nu ar fi fost suficientă, același avocat a mai avut și neobrăzarea de a declara recurs împotriva încheierii instanței prin care excepția de neconstituționalitate a fost considerată inadmisibilă, recurs care, de altfel, este prevăzut de art. 23 din Legea Curții Constituționale.

Cum instanța respectivă refuzase să sesizeze instanța ierarhic superioară care trebuia să judece recursul, avocatul în cauză, la rândul său, a refuzat să pună concluzii pe fondul cererii. Legea spune că, dacă o încheiere se atacă cu recurs, atunci trebuie judecat recursul și apoi se revine la judecarea fondului. Deci avocatul a procedat corect.

Supărarea P.N.A. este cu atât mai mare cu cât o asemenea neobrăzare au avut-o și avocații din oficiu. În art. 171 alin. 5 din Codul de procedură penală se spune fără echivoc că, în ipoteza în care se numește avocat din oficiu, când asistența juridică este obligatorie și este vorba de judecarea unei cereri privind arestarea preventivă, avocatul din oficiu are dreptul de a cere termen pentru pregătirea apărării, iar acest termen nu poate fi mai mic de 24 ore. Repet, nu poate fi mai mic de 24 ore. S-a întâmplat, în sfârșit, ca un avocat numit din oficiu să ceară acest termen. Instanța i-a acordat numai două ore, ceea ce l-a determinat pe avocat, fără ezitare, să recuze o asemenea instanță.

Unde este, domnule procuror general, abuzul avocaților? Da, abuz există, dar el este al procurorului de ședință și al instanței.

Ca asemenea cazuri să nu se mai repete, Parchetul în discuție cere să se înființeze un corp de avocați din oficiu, probabil, puși, la fel ca și brigada de poliție, la dispoziția procurorului general al acestui Parchet.

Spunem noi că este un efort prea mare. Ar însemna să modificăm Legea avocaturii recent modificată și nu mai este timp, pentru că urmează vacanța parlamentară, dar noi sugerăm să se achiziționeze câteva duzini de manechine. Când este nevoie, se introduce un manechin în sala de judecată și, pentru a înlătura orice dubiu, să i se pună un ecuson cu o inscripție vizibilă: AVOCAT DIN OFICIU. În acest fel, România se va integra în Europa după Mato Grosso, cu certitudine.

Una dintre cele mai penibile scene din istoria Revoluției române din Decembrie 1989 este scena cu pledoariile avocaților în procesul soților Ceaușescu. Au fost mult mai inchizitori decât procurorul, și aceasta, spunem noi, pentru că avocatura, atunci, era o structură dintr-un minister, supusă comenzilor administrative și politice.

Nefericitul Împărat Roșu al românilor a fost deranjat de avocați, a avut multă grijă, în toată domnia sa, să îi reducă cât mai mult la tăcere, să îi asimileze funcționarilor, să îi urmărească neîncetat prin gărzile pretoriene ale regimului, pentru a înfunda cu ei pușcăriile.

A avut parte de o apărare în consecință.

Să convenim că o asemenea situație este de ordinul trecutului și că a sosit momentul intrării în normalitate.

Dacă apreciem că este normal ca Parchetul să informeze opinia publică despre cazurile sale, atunci trebuie să apreciem că la fel de normal este ca massmedia să publice comunicatele Parchetului alături de punctul de vedere al Cabinetului sau al Societății Civile de Avocați care apără pe cel în cauză, respectiv al Baroului sau Uniunii Barourilor, când acuzele Parchetului vizează funcționarea structurilor de conducere ale Corpului avocaților.

Opriți prigoana împotriva avocaților, domnilor procurori.

Ei sunt necesari justiției, la fel ca și dumneavoastră.

Altfel, ajungem de unde am plecat în decembrie 1989.

Vă mulțumesc. (Aplauze.)

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Vă mulțumesc, domnule senator.

Adresa poștală: Palatul Parlamentului, str.Izvor nr.2-4, sect.5, București joi, 22 aprilie 2021, 5:48
Telefoane (centrala): (021)3160300, (021)4141111
E-mail: webmaster@cdep.ro