Doamna Minodora Cliveti: Mulțumesc, domnul președinte. Intervenția mea se intitulează: "O pagină de țară - Densușul". Într-o zi caldă a acestei veri am fost mânată de un sentiment nedefinit către un loc de legendă al neamului românesc, biserica din Densuș. Mă așteptam să o văd așa cum apare în cărțile de istorie: o construcție de piatră, gârbovită de vreme și totuși dreaptă, aspră și blajină, statornică și veșnică, așa cum este omul. N-ar fi fost pentru prima oară când un loc pe care-l văd, în fine, după lungi așteptări, îmi apare ca în carte. Satul Densuș nu este cu nimic mai special decât alte sate din Hațeg ori din alte părți ale României, și mă gândeam, cu puțină îngrijorare, văzând în jur numai case, curți, animale și tot ce se mai află într-o așezare omenească obișnuită, că am greșit drumul, că biserica pe care o caut nu este acolo, că poate a rămas numai o imagine în cartea de istorie. Și, totuși, biserica există. E acolo unde șade de veacuri, construcție fundată pe o vatră dacică, cu elemente romane, și definitivată arhitectonic și mai ales spiritual de creștinism, un creștinism vechi ca și neamul românesc, înconjurată de meri care lasă să le cadă blajini roadele peste morminte, străjuită de schele de lemn; de asta nu am recunoscut-o. Dezamăgită la început, realizez că, de fapt, aceasta înseamnă că bisericii i-a venit vremea restaurării, că acest monument străvechi va întineri pentru noi și urmașii noștri. În interior se muncește la refacerea frescelor vechi și ele de când lumea, a pereților, dintre care unii sunt cert de pe vremea lui Decebal, cum ne spune preotul-ghid, care ne vorbește și despre cei care au adus fonduri: Guvernul României, Ministerul Culturii, firesc, dar și ambasadorul Statelor Unite ale Americii la București, Michael Guest, care a făcut, se spune, o adevărată pasiune pentru comoara de spirit și suflet care este Densușul. Și nu pot să nu mă gândesc cu admirație la acest om care, venit de peste mări și țări, contribuie la redarea acestui monument de peste milenii nouă, contemporanilor săi români, dar și patrimoniului lumii. Și mă gândesc în același timp cu tristețe la alte comori inestimabile care sunt risipite cu generozitate de către istoria noastră pe întreg cuprinsul țării și care zac nebăgate în seamă, când în alte țări fiecare piatră pe care s-a așezat o clipă umbra vreunui erou este cinstită și făcută cunoscută și altora. România izvorăște comori spirituale pe lângă care trecem cu nepăsare, ori crezând că vor fi acolo de-a pururi. Dar oare cât ar mai fi rezistat Densușul fără grija care i se acordă acum? Să lansăm un program național de redeschidere a istoriei către oameni, de îngrijire a monumentelor, nu numai prin acordarea de fonduri bănești - pentru că bani nu vor fi niciodată destui -, ci mai ales prin exprimarea dragostei și respectului față de acestea. Pietrele au suflet, iar pietrele din România au suflet românesc și vocație universală.
|