DECIZIE nr.308 din 15 noiembrie 2001
referitoare la excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 205, 206 și 207 din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 21/16 ian. 2002

Nicolae Popa - președinte
Costică Bulai - judecător
Nicolae Cochinescu - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Lucian Stângu - judecător
Ioan Vida - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Marioara Prodan - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 205, 206 și 207 din Codul penal, excepții ridicate de Societatea Comercial㠄Editura Atac la persoan㔠- S.A. în dosarele nr. 9.668/1999, nr. 9.182/1998 și, respectiv, nr. 12.435/2000 ale Judecătoriei Sectorului 1 București.
La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor nr. 309C/2001 și nr. 314C/2001 la Dosarul nr. 308C/2001.
Reprezentantul Ministerului Public arată că se impune conexarea dosarelor în temeiul art. 164 din Codul de procedură civilă, întrucât acestea au ca obiect aceeași excepție de neconstituționalitate.
Curtea, în temeiul art. 16 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, raportat la art. 164 din Codul de procedură civilă, dispune conexarea dosarelor nr. 309C/2001 și nr. 314C/2001 la Dosarul nr. 308C/2001.
Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate, considerând că dispozițiile art. 205, 206 și 207 din Codul penal nu contravin prevederilor art. 20 și ale art. 23 alin. (8) din Constituție, deoarece nu conțin dispoziții contrare art. 11 paragraful 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și nici celor ale art. 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate, de asemenea, în motivarea excepției. Totodată susține că aceste prevederi nu contravin nici dispozițiilor art. 23 alin. (8) din Constituție, referitoare la prezumția de nevinovăție, deoarece proba verității permite inculpatului să facă dovada veridicității afirmațiilor sau informațiilor publicate în condițiile existenței unui interes legitim care, astfel, a fost apărat. Se invocă, în final, jurisprudența Curții Constituționale, și anume Decizia nr.272 din 20 decembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.219 din 27 aprilie 2001, și Decizia nr.56 din 22 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.154 din 29 martie 2001, prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate referitoare la aceleași dispoziții legale. Întrucât nu au fost invocate elemente noi de natură a determina o reconsiderare a acestei jurisprudențe, se solicită respingerea excepțiilor.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin încheierile din 25 iunie 2001, 2 iulie și 16 iulie 2001 (pronunțate în dosarele nr. 12.435/2000, nr. 9.182/1998 și, respectiv, nr. 9.668/1999), Judecătoria Sectorului 1 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 205, 206 și 207 din Codul penal, excepții ridicate de Societatea Comercial㠄Editura Atac la persoan㔠- S.A.
În motivarea excepțiilor de neconstituționalitate autorul acestora susține că dispozițiile art. 205, 206 și 207 din Codul penal contravin prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituție, întrucât, „luate împreună, instituie o prezumție de vinovăție în sarcina inculpatului, prezumție care nici nu-i îngăduie acestuia să o răstoarne decât în situația în care poate proba un interes legitim, dar și aprecierea legitimității interesului este lăsată la liberul arbitru al instanței de judecată”. Totodată se consideră că textele de lege criticate încalcă și prevederile art. 20 din Constituție, raportate la art. 11 paragraful 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și la art. 6 pct. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, texte referitoare la prezumția de nevinovăție.
Judecătoria Sectorului 1 București, exprimându-și opiniile asupra excepțiilor de neconstituționalitate, apreciază că acestea sunt neîntemeiate. Se consideră că, referitor la art. 205 și 206, „din modul în care sunt redactate aceste texte nu rezultă în vreun fel că existența vreunuia din elementele constitutive ale acestor infracțiuni ar fi ab initio prezumată, fiind deci necesară, în considerarea prezumției de nevinovăție ce acționează în favoarea inculpatului, dovedirea fiecăruia din aceste elemente”. În privința excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 207 din Codul penal, instanța consideră, de asemenea, că este neîntemeiată, invocându-se în acest sens și jurisprudența Curții Constituționale.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate.
Guvernul, în punctele sale de vedere, apreciază că excepțiile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate sub toate aspectele. Astfel, se consideră c㠄dispozițiile art. 207 din Codul penal nu încalcă principiul prezumției de nevinovăție, consacrat atât în Constituție cât și în Codul de procedură penală, deoarece, în cadrul procesului, acest principiu acționează, probele sunt administrate, dar, în final, instanța are posibilitatea acordată de lege de a considera că fapta respectivă nu constituie infracțiune, deoarece interesul legitim care a stat la baza săvârșirii ei înlătură pericolul social al faptei. Proba verității este, prin urmare, o cauză care înlătură caracterul penal al faptei prin înlăturarea trăsăturii esențiale a pericolului social al acesteia”. Se invocă în acest sens însăși jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care în Cazul Constantinescu împotriva României a constatat că nu a existat o încălcare a art. 10 din Convenție, deoarece „marja de apreciere a autorităților naționale” în stabilirea existenței „unei nevoi sociale imperioase care să răspundă ingerinței în exercitarea libertății de exprimare nu a fost depășită”. Se mai arată că același text de lege nu contravine nici prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, deoarece „nu creează nici privilegii, nici discriminări, neîncălcând vreunul dintre criteriile egalității în drepturi, enumerate în art. 4 din Constituție”. Totodată se consideră că nici dispozițiile art. 205 și 206 din Codul penal nu încalcă prezumția de nevinovăție consacrată de Constituție și de documentele internaționale invocate.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au trimis punctele lor de vedere asupra excepțiilor de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile Legii nr. 47/1992, reține următoarele:
Curtea Constituțională constată că a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluționeze excepțiile de neconstituționalitate ridicate.
Obiectul excepțiilor de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 205, 206 și 207 din Codul penal, care au următorul cuprins:
- art. 205: „Atingerea adusă onoarei ori reputației unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.
Aceeași pedeapsă se aplică și în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate.
Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părților înlătură răspunderea penală.”;
- art. 206: „Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară ori disprețului public, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părților înlătură răspunderea penală.”;
- art. 207: „Proba verității celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârșită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verității nu constituie infracțiunea de insultă sau calomnie.”
Textele constituționale invocate de autorul excepției ca fiind încălcate au următoarea redactare:
- art. 20: „(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.”;
- art. 23 alin. (8): „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată.”
Autorul excepțiilor a mai invocat și încălcarea art. 11 paragraful 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit căruia „Orice persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni este prezumată nevinovată până când vinovăția sa va fi dovedită, în mod legal, în cursul unui proces public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanțiile necesare apărării sale”, precum și a art. 6 pct. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care prevede: „Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.”

1. Examinând excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 205 și 206 din Codul penal, Curtea constată că nu pot fi reținute criticile formulate, având în vedere următoarele considerente: Infracțiunile de insultă, prevăzută în art. 205, și de calomnie, prevăzută în art. 206 din Codul penal, constituie infracțiuni contra demnității, prin care sunt sancționate penal cuvintele, gesturile, precum și alte mijloace prin care se aduce atingere onoarei ori reputației unei persoane sau se afirmă, în public, fapte determinate, care, dacă ar fi adevărate, ar expune acea persoană la sancțiuni (penale, administrative, disciplinare) ori disprețului public.

Curtea constată că incriminarea acestor fapte nu contravine în nici un mod prezumției de nevinovăție, consacrată atât de art. 23 alin. (8) din Constituție, cât și de art. 11 paragraful 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prin art. 6 pct. 2. Trăsăturile esențiale ale infracțiunii, prevăzute în art. 17 din Codul penal (pericolul social al faptei, săvârșirea cu vinovăție și legalitatea incriminării), există și în cazul celor două infracțiuni, deoarece numai săvârșirea lor cu vinovăție poate atrage răspunderea penală a făptuitorului. Calitatea de inculpat a celui chemat în judecată nu reprezintă o încălcare a prezumției de nevinovăție, ci definește, potrivit art. 23 din Codul de procedură penală, doar „persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală”. Prin urmare, persoana chemată în judecată penală, inculpatul, nu este considerată vinovată până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare. În speță instanța de judecată este obligată, potrivit art. 62 din Codul de procedură penală, „să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe”, deoarece, conform art. 66 din același cod, „învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăția sa”, iar „în cazul când există probe de vinovăție [...] are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie”. Prezumția de nevinovăție, consacrată prin art. 23 alin. (8) din Constituție și prin textele din tratatele internaționale, invocate de autorul excepției, ca o garanție a libertății individuale, constituie unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal.
Curtea reține că dispozițiile art. 205 și 206 nu instituie „o prezumție de vinovăție”, astfel cum se susține de către autorul excepțiilor, și, prin urmare, nu derogă de la principiul constituțional invocat. În cazul acestor infracțiuni vinovăția rezultă uneori din însăși săvârșirea faptelor prevăzute de textele de lege criticate (res in se ipsa dolum habet), iar în alte cazuri, când vinovăția nu ar rezulta ex re, instanța are obligația de a stabili intenția făptuitorului luând în considerare, pe baza probelor administrate în acest scop, toate circumstanțele legate de persoană, obiceiuri, timp și altele.

2. Referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 207 din Codul penal, Curtea reține, de asemenea, că este neîntemeiată, întrucât proba verității nu este o cauză de înlăturare a vinovăției, respectiv a intenției de a aduce atingere onoarei unei persoane, ci constituie o cauză specială care înlătură caracterul penal al faptelor de insultă sau de calomnie.

Curtea observă că faptele de insultă și de calomnie demonstrează o lipsă de respect pentru demnitatea persoanei și, de aceea, numai dacă au fost săvârșite pentru apărarea unui interes legitim și dacă s-a făcut proba verității lor, ele nu constituie infracțiuni.
Curtea reține că nici prin instituirea posibilității autorului de a dovedi adevărul afirmațiilor sau al imputărilor făcute și nici prin restrângerea în limitele interesului legitim a acestei posibilități art. 207 din Codul penal nu înfrânge prezumția de nevinovăție consacrată prin art. 23 alin. (8) din Constituție, prin art. 11 paragraful 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și prin art. 6 pct. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, textul de lege criticat nu conține nici o prevedere conform căreia persoana chemată în judecată penală pentru săvârșirea infracțiunilor de insultă și de calomnie ar fi prezumată a fi vinovată înainte de rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare.
De altfel, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 207 din Codul penal, respingând excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții. Astfel, prin Decizia nr.134 din 6 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.393 din 23 august 2000, Curtea a statuat că art. 207 din Codul penal nu încalcă principiul prezumției de nevinovăție consacrat de art. 23 alin. (8) din Constituție, deoarece el „nu reglementează stabilirea vinovăției în cazul infracțiunilor de insultă și de calomnie. În realitate, acest text de lege instituie posibilitatea inculpatului de a dovedi veridicitatea afirmărilor sau imputărilor făcute, aceasta constituind un caz special de înlăturare a caracterului penal al faptei, prin lipsa pericolului social, dacă fapta a fost săvârșită pentru apărarea unui interes legitim”. S-a mai reținut c㠄Apărarea drepturilor și a libertăților cetățenilor impune, în unele situații, sancționarea penală a afirmărilor și imputărilor, chiar dacă acestea se referă la fapte adevărate, dar nu au fost făcute pentru apărarea unui „interes legitim”. De altfel, necesitatea sancționării rezultă din prevederile art. 30 alin. (6) din Constituție”. Prin aceeași decizie Curtea a constatat și faptul că textul art. 207 din Codul penal „este în deplină concordanță cu prevederile art. 10 pct. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Considerentele și soluția adoptate prin decizia citată își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, neexistând elemente noi care să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții.
Curtea observă, de asemenea, că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la „garantarea unor drepturi concrete și efective și nu teoretice și iluzorii” nu are nici o concludență în cauză, întrucât art. 207 din Codul penal se referă la fapte determinate privitoare la o persoană, deci elemente concrete care pot fi dovedite, iar nu la învinuirea unei persoane înainte ca aceasta să fi fost dovedită potrivit cerințelor legale, în cadrul unui proces, situație la care se referă Cazul Allenet de Ribemont contra Franței, caz invocat de autorul excepțiilor.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c) și al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 205, 206 și 207 din Codul penal, excepții ridicate de Societatea Comercial㠄Editura Atac la persoan㔠- S.A. în dosarele nr. 9.668/1999, nr. 9.182/1998 și, respectiv, nr. 12.435/2000 ale Judecătoriei Sectorului 1 București.
Definitivă și obligatorie.
Pronunțată în ședința publică din data de 15 noiembrie 2001.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,
Marioara Prodan


Joi, 22 octombrie 2020, 02:58

Declinare de raspundere: Informațiile publicate în aceasta rubrică, precum și textele actelor normative nu au caracter oficial.